Phygmalion

Lucrare distinsă cu mențiune la Concursul de Proză Scurtă Helion 2011

– Port 38 la pantofi. Nu mă dau în vânt după încălţăminte, modă. Ador, în schimb, fustele lungi de vară, iarnă, toamnă, înflorate, scurte, plisate, simple, în dungi, în carouri, demodate. Torturile de ciocolată? Sunt ok, dar ajungi să te plictiseşti de ele. Nu pot să mă implic în niciun fel de relaţie cu persoanele de sex opus, ale căror nume încep cu „R". Ahh, îmi plac vişinele şi forma cifrei patru! De mică m-au fascinat libelulele şi cuburile albastre. Ţin minte că la aniversarea de şapte ani, mama mi-a dăruit tot atâtea cuburi în diferite nuanţe de albastru. Pe glezna stângă am o cicatrice; la 15 ani am avut un accident de maşină. Cicatricea vă rog să nu o notaţi. Fără cicatrice. Va fi o surpriză.

– Am înţeles: fără cicatrice. Având în vedere că mai am câteva comenzi pentru săptămâna asta, de-a dumneavoastră aş putea să mă ocup abia de luni. Da, cam de azi într-o săptămână. E în regulă aşa?

Îmi simţeam degetele puţin umflate şi sugrumate atât din cauza celor doua inele pe care nu le dădeam jos niciodată cât şi din cauza oboselii acumulate. M-am uitat la mâinile ei în timp ce îşi punea ochelarii în geantă. Avea pe mâna dreaptă trei pistrui mari, o constelaţie, o Centură a lui Orion.

– Ah, şi ca să nu uit, cifra mea norocoasă e opt. Sunt născută pe opt august, în copilărie am crescut opt papagali. Mă gândeam că...Nu ştiu, poate că ar conta. Sunt şi foarte superstiţioasă.

– Bineînţeles. O secundă să notez: opt ci-fră no-ro-coa-să. Voi nota totuşi şi papagalii despre care aţi amintit. Atunci, rămâne să ne întâlnim luni.

După ce am rămas singură în birou, m-am aruncat pe canapea şi cred că am şi aţipit vreun sfert de oră, trezindu-mă la timp pentru următorul client, un tip în jurul vârstei de 50 de ani care mi-a vorbit aproximativ o oră despre...

– Tata a dispărut când eu aveam 23 de ani. Nu am făcut facultatea pentru că...pentru că... Părea jenat de subiect şi începu să-şi rupă nervos pieliţa din jurul inelarului. Degetul mare avea sânge închegat pe unghie. Atenţia lui se îndrepta acum către acea bucată de piele care se încăpăţâna să se desprindă. A rupt-o cu dinţii.

– Îi placeau ciupercile? Încercam să-i ofer întrebări ajutătoare, să-l determin să-mi ofere mai multe informaţii, detalii. Părea absent. I-am întins cutia cu şerveţele pentru că rana începuse să sângereze.

– Îi place porumbul. Conserve. Este o fabrică. Doar de la ei cumpăra. Nu-mi amintesc numele. X... . Porumbul şi zmeura pe jumătate coaptă, ca şi mie. Nu îi plac şoarecii şi muzica clasică. Nu a înţeles-o niciodată. Toţi compozitorii i se par demenţi, iar şoarecii dezgustători; şoarecii şi şerpii. Nu îi place senzaţia pe care o simţi atunci când atingi hârtia creponată direct pe piele. Mama împacheta mereu cadourile de Crăciun în hârtie creponată, dar în cutia lui erau întotdeauna fâşii colorate din materiale textile; de cele mai multe ori de satin.

Mă uitam subtil la meşa lui şi nu ştiam cum să-l atenţionez, fără să creez un moment penibil, că e puţin strâmbă. Mi-a surprins privirile şi s-a pipăit jenat, aranjând-o. Am tuşit la fel de încurcată şi am schimbat subiectul.

– Dar poza nu e necesară, am încercat să-i spun, în timp ce-mi întindea un mic album foto scos din buzunar.

– Am stat ieri toată ziua şi nu am reuşit să mă decid asupra pozei, m-a întrerupt  puţin tulburat. Ştiţi, nu am mai făcut asta niciodată. Pot să vă las albumul. Când aproximaţi că va fi gata?

Mi-am verificat agenda, iar săptămâna asta lucram deja la două comenzi dintre care una trebuia sa fie gata până luni.

– La sfâr...

– Xadzel! Porumbul, conservele, fabrica! Ăsta e numele!

* * *

Stăteam întins pe pat, cu faţa în sus. Îmi lăsasem mâinile să se scurgă pe lângă cap, pe covor, pe sub covor. Contemplam liniştit ridurile tavanului, micile imperfecţiuni sculptate de timp. Lampa de pe noptieră îşi vărsa umbrele şi nervii pe mine, pe aşternuturile negre cu forme roşii, geometrice. Crăpături subţiri ca nişte şerpi se conturau, se contopeau unele în altele devenind din ce în ce mai mari, creând abisuri ce pluteau deasupra mea. Patru, ba nu, cinci, cinci etaje au căzut peste mine. Indivizi pe care nu îi cunoşteam, femei grase, amanţi goi, copii pistruiaţi, burlaci, tablouri, câteva tacâmuri, bibelouri ieftine, ziare de azi, creioane colorate, două televizoare, farfurii, ambalaje de prezervative, o tastatură, icoane, întregi colecţii de CD-uri, muzica grecească, ţigănească, clasică, italiană, bilete de autobuz, plante cu ghivece cu tot, lenjerie intimă, medicamente, bluze mirosind a transpiraţie, parfumuri prea dulci, jeanşi, cărţi, indivizi pe care nu îi cunoşteam.

M-am rostogolit şi m-am întors pe burtă. Mâinile îmi amorţiseră puţin; le simţeam reci. Într-un final, am deschis laptopul şi am continuat să scriu.

* * *

Am văzut, de la distanţă, uşa atelierului încă deschisă. Era un miros ciudat acolo, de fiecare dată: beţişoare parfumate de canabis combinate cu un iz de farmacie. M-am uitat la ceas; mai era un sfert de oră până la pauza lui de masă. Am păşit în interior, atingând uşor cu vârful degetelor clopoţeii chinezeşti de deasupra uşii.

Pereţii erau acoperiţi cu tot felul de certificate, afişe care îţi furau privirile, tablouri reprezentând scene de război, imagini din cabarete, imitaţii nereuşite ale unor picturi celebre, toate prăfuite şi aranjate fără sens. Într-un colţ, era un panou în care zăceau prinse în ace câteva chitanţe expirate, cărţi de vizită şi nişte notaţii personale.

– O secundă, vă rog. Aşteptaţi! Am presupus că se afla undeva în spate făcând un inventar scurt al mărfii primite.

– Sunt eu, D., dar nu te grăbi! Aştept!

– Ah, tu erai, draga mea. S-a apropiat fericit să mă vadă, cu intenţia de-a mă îmbrăţişa. Chiar acum aruncam un ochi peste comanda ta. Sper să te mulţumească. Totul e în regulă. Dezordine, recunosc. Abia acum am avut puţin timp liber să aranjez pe aici. Dacă ar fi toţi la fel de punctuali ca tine, poate că nu mi-ar mai da atât programul peste cap. Mi-a zâmbit şi mi-a făcut cu ochiul.

– Uite, acesta e al tău. E aici de aseară. Am rămas după program să primesc ceva marfă şi l-am împachetat cu ocazia asta. Aici sunt şi degetele ei. Nu ştiu de ce le-au trimis împachetate separat.

* * *

M-am întors plictisit în bucătărie, nu înainte de a mai verifica ceasul, pentru o ceaşcă fierbinte de cafea, după care am deschis laptopul şi, cu aburii invadându-mi nările, am continuat să scriu. Cafeaua începu să-şi facă efectul, iar ideile să curgă.

"Necunoscuta intră în compartiment şi, confruntând datele de pe bilet cu numerele de deasupra scaunelor, încercă să-şi dea seama dacă locul ei era acolo. Tânărul de lângă geam se oferi imediat să-i ridice şi să-i aşeze bagajul alături de-al lui. Geanta ei era de mărime medie, neagră, împodobită cu doi maci mari ce stăteau acum înghesuiţi între cutia unui telescop ce aparţinea studentului de lângă uşă şi bagajul bleumarin al călătorului binevoitor.   Se aşeză lângă geam, înarmându-se cu o carte, secretul unui voiaj mai puţin plictisitor, şi un măr. Nu purta verighetă, ci două inele simple de argint cu pietre verzi şi galbene, de chihlimbar. La mâna stângă, degetul mare şi cel mijlociu se mângâiau cu mişcări lente, oprindu-se uneori din joc pentru a întoarce pagina."

Pe marginea chiuvetei zăcea o buburuză moartă. Mă concentram asupra ei ca asupra unei pete roşii de insipiraţie şi o vedeam plutind linişită, în zaţul cafelei de dimineaţă, pe care uitasem să-l şterg. Am ridicat-o pe degetul arătător şi am apropiat-o de nas. Emana un plăcut miros de cofeină.

Până dimineaţa, mai aveam câteva ore. În stradă, becul unui stâlp de iluminat pâlpâia chinuit. M-am întors cu spatele la el şi am început să număr oi, ardei, femei.

* * *

Când am deschis ochii, am constatat că primele raze ale dimineţii îmi transformaseră verdele meu oxid într-un verde brotac care se pare că era într-o bună armonie cu mobilierul din cameră.

Poate că un picamer ar fi fost mai suportabil decât migrena pe care o simţeam penetrându-mi creierul şi invadându-mi fiecare colţ cu tentaculele ei lungi şi spinoase, gâdilându-mi ochii.

Într-un colţ al balconului am lăsat la uscat două degete de la mâna dreaptă. Le ataşasem, în urmă cu două zile, mici cicatrici ce trebuiau să se usuce, iar la unul dintre ele am refăcut cutele şi unghia. Pe unul dintre multele post it-uri lipite pe uşă, notasem caracteristicile cerute de client, dar cu toată nebunia din ultima perioadă, uitasem de precizarea făcută în legătură cu preferinţa pentru carnea de raţă. „La naiba! Trebuie să mai aibă ceva inele cu pietre de zirconiu la atelierul din centru." Am sunat imediat şi, auzindu-mă atât de impacientată, D., furnizorul meu, m-a asigurat că până luni îmi va face rost de unul.

Am despachetat cele patru membre şi le-am aşezat de-a lungul peretelui. Trunchiul avea culoarea tuciurie, iar în zona lombară exista o pronunţată pată maronie. I-am aplicat nasul uşor bombat şi, pe obraji, două rânduri de pistrui, pe o axă imaginară ce pornea de la un lobul uneia dintre urechi spre celălalt. Ceea ce spunea despre ea că mergea în fiecare weekend la reprezentaţiile de pantomimă din parcul central. După cele câteva fotografii realizate cu interiorul casei, remarcasem slăbiciunea defunctei pentru mobila de nuc aşa că am hotărât să nu îi acopăr picioarele cu niciun fel de încălţăminte sau material.

Terminasem încă o phoree şi satisfacţia muncii bine făcute îmi eliberase apetitul pentru un pahar de vin. M-am aşezat într-unul dintre fotoliile libere din cameră, cufundându-mă în orbita piesei de mobilier ca într-un pântec străin şi afectuos.

* * *

Preferam să călătoresc în picioare, indiferent dacă era vorba de un drum de zece minute sau de unul de jumătate de oră. Călătoream în picioare şi observam gloata; aceeaşi gloată de ieri, de mâine. Mă înveseleau puştoaicele care făceau pe inabordabilele, dar ştiind că undeva, din spatele autobuzului, alţi adolescenţi masculi le privesc impertinenţi, dându-şi coate şi râzând strident.

Înghesuială ca în fiecare zi; coate cufundate timid şi păcătos în sâni străini, nasuri în păr întins cu placa, vopsit, buclat, proaspăt spălat, mirosind a ţigară, umăr lângă umăr, îndreptaţi spre nord, spre sud, spre vest, spre est, în picioare, pe scări, mâini întinse, degete încleştate pe bucăţi de fier, genţi strânse precaut în faţă, ochi, muzică, frâne bruşte; ne ciocnim unul de altul sfios şi obraznic, zâmbim.

Mi-am făcut loc cu privirea printre ceilalţi călători, fără a căuta ceva anume. O figură interesantă mi-a atras atenţia. Purta o rochie neagră; de la nivelul umărului, coada unui mac sângeriu îi atingea sfios sânul drept şi coastele, sugrumându-i cu sete talia. Ghiceam, printre corpurile străine, cum materialul cădea liber, ca o cascadă de petrol, răcorindu-i coapsele şi genunchii. Avea pielea albă, umerii mici şi fragili. Îmi imaginam o scenă în care iubitul ei o zguduie violent şi puternic; o scenă mută, doar gesturi disperate şi agresive. Cum ar fi să simţi umerii aceia în mâinile tale? I-ai strânge până ce întreaga sa fiinţă ar dispărea între palmele tale? Posibil să sune ca un clişeu, dar fiinţa asta... Privirile ni se întâlniră.

"And in this pool of blood, and as we're falling down

I'll see your eyes, and in this pool of blood

I'll meet your eyes... I mean this forever."

Simţeam un strop de transpiraţie ce-mi aluneca de-a lungul braţului, în spirale mari şi mici, sugrumându-l. Venele se accentuau, urma picăturii ardea, lăsând dâre de un verde fosforescent de-a lungul antebraţului.

Femei cochete sau simplu îmbrăcate, copii zgomotoşi, timizi, agăţaţi de fustele mamelor, ţinuţi în braţe, sugari, îndrăgostiţi siropoşi, cerşetori respingători cu aceleaşi poezii învăţate, bărbaţi fatali, muncitori ordinari, plictisiţi, visând într-un suflet la tinereţe, la grupul de fete care tocmai a urcat. Rochii şi fuste vaporoase care lăsau să se vadă formele insolente, bijuterii care se pierdeau adânc în decolteu, glezne, încheieturi împodobite, mişcări ispititoare.

Avusesem un accident sau doar Pământul îşi accelera mişcările de revoluţie şi de rotaţie? Se întuneca afară, se lumina; soarele apunea ca apoi să răsară din nou. În jurul nostru nu mai era nimeni. Nu ştiu sigur dacă staţionam sau ne continuam traseul. Ea mai era în faţa mea? Întindeam mâna să o pipăi, să mă asigur că mai există, dar îi atingeam doar ochii; şi ochii aceia se jucau cu mine ca doi licurici neascultători. Se apropiau, mă muşcau de ureche, mă trăgeau uşor de păr, îmi alunecau pe linia nasului, intrau pe sub haine, se amuzau, mă miroseau, râdeau clipind, ca apoi să revină şi să mă privească tăcuţi şi cuminţi. Nu urca, nu cobora nimeni, nimeni. Ea mai exista?

* * *

Purta aceleaşi haine ca în ziua în care o terminasem. Ceva din felul în care păşea mă nemulţumea, dar mi-am amintit după câteva momente că suferea de agorafobie. Am reuşit să le ajung din urmă. S-a bucurat să mă vadă.

Phoreea o însoţea cu ochii îndreptaţi spre asfalt. „Păcat. Nu suportă atât de uşor căldura."

– Iubitului tău i-a plăcut surpriza?

– E... Am... Nu mai suntem împreună. Phoreea mi-a rămas mie până la urmă. E adevărat, după toate astea nu am vrut să o mai păstrez, dar când m-am văzut singură... E măcar o prezenţă fizică în casă, deşi...Cel puţin am cu cine să ies seara, la o plimbare. S-a întors şi i-a aranjat gulerul rochiei şi o şuviţă rebelă captivă sub acesta.

Le-am privit demoralizată cum coborau scările, îndreptându-se spre bulevardul 14, ocolind furgoneta de îngheţată.

Am traversat intersecţia şi parcul, ajungând pe strada în spirală. În minte, îmi savuram deja baia cu uleiuri aromate pe care intenţionam să mi-o pregătesc imediat ce ajungeam acasă, după care-mi planificasem să mai fac o phoree pentru azilul de bătrâni; materiale rămase erau suficiente chiar şi pentru două.

Trecuse cu mult de şapte seara când am reuşit să intru şi în camera-atelier. De sub cartoanele de lângă fotoliu ieşeau tălpile unui bărbat la vârsta a doua. Pe talpa stângă se putea observa o aluniţă îndrăzneaţă.

– Ah, un defect din fabrică. Se pare că avem de-a face cu un tip extrem de atent la tot felul de detalii. Îi vom găsi un „proprietar" la azil, ce zici? M-am uitat în jurul meu să o caut pe Mişka; îmi place să cred că pisica asta e a mea, deşi mai bine de jumătate din zi e plecată, uşa balconului fiind mereu deschisă şi scările de incendiu la dipoziţia ei. Nu, nu era.

Cu ceea ce am găsit puteam realiza două phoree: un bărbat şi un copil la vreo 13 ani. Materialele pentru phoreea-copil erau de la o comandă anulată, mai veche, iar cele pentru bărbat s-au adunat în timp de la comenzile din lunile trecute.

Ochi, peruci, degete, pistrui, cicatrici, urechi, sprâncene, buze, cam tot ce am găsit prin sertare am înşirat pe câteva pagini de ziare. De pe pervaz, Mişka mă privea curioasă şi dornică să roadă una dintre urechi.

La o scurtă privire, am constatat că pentru phoreea-bărbat aveam toate cele necesare şi că mă puteam apuca de ea fără nicio grijă. I-am depărtat braţele de corp şi, în partea dreaptă a abdomenului, i-am ataşat ultima cicatrice pe care o mai aveam. Mă gândeam că ar putea să fie un amator de ski alpin, mai ales că în ultima vreme, din cauza transformărilor meteorologice, skiatul a devenit principalul sport practicat de bărbaţi. Nu ar fi ceva ieşit din comun să-l transform într-un skior amator. Cu mâinile am avut ceva bătaie de cap pentru că îmi rămăsese mâna dreaptă a unui jurnalist/redactor/scriitor/profesor, cu degetele arătător şi mijlociu egale ca lungime.

„E lucrat perfect!", m-am gândit, atingând braţul. Mi-am trecut degetele de-a lungul lui şi parcă îl simţeam pulsând la fiecare atingere. Îmi dădea impresia că, odată cu alunecarea uşoară a mâinii mele, sub bucata de material explodau sângele şi viaţa. M-am jucat o vreme cu ochii care mă vrăjeau pur şi simplu. Erau de-un căprui deschis, cu uşoare contururi verzui atunci când îi aduceam la lumină. Făcusem suficiente phoree la viaţa mea, dar aceasta... „Sunt obosită. Aiurez".

În faţa mea, cinci ore mai târziu, stătea phoreea unui bărbat de vreo 40 de ani, înalt şi bine făcut; chelia lui dezvăluia frecvenţa insomniilor, iar pata maronie dintre omoplaţi, o nestăpânită plăcere pentru gustul şi aroma cafelei.

Îmi priveam mulţumită „opera", aşa cum medicul priveşte mândru nou-născutul care i se zbate frenetic în mâini. Eram fixată la rândul meu. De sub materialul acela solid, simţeam că ceva intenţionează să se nască brutal, să crape precum coaja fragilă a unui ou. Am mângâiat phoreea ca şi cum, în palme mi s-ar fi adunat ochi şi nări pregătite să scaneze fiecare detaliu.

Alegerea degetelor potrivite pentru picioare, a sprâncenelor, stabilirea altor mici detalii care să îi ofere o notă de particularitate phoreei, m-au făcut să pierd noţiunea timpului. Era aproape trei noaptea când am terminat phoreea, aşa că am tras o folie de protecţie peste ea şi am plecat la culcare, înainte ca pendula vecinilor, lipită de peretele meu, să anunţe ora exactă.

* * *

Eram la a treia cană de ness şi la finalul capitolului, iar degetele alergau cu nerv pe tastatură, adunând ideile în cuvinte.

„Dirija cu precauţie restul cutiilor roşii pe care cei cinci tipi le aduceau de la camion, indicându-le ultima cameră de la capătul holului pentru depozitarea acestora. Colecţia ei de păpuşi de porţelan ajunse acum la uluitorul număr de 317. Din geanta ei de voiaj cu maci sângerii scoase două cutii în care se găseau păpuşile ei preferate -primele cu care începuse colecţia şi pe care le achiziţionase în urma ultimei călătorii în provincie. Pe una dintre ele, o rusoaică îmbrăcată în costum tradiţional, o primise la vârsta de patru ani, de la naşa ei, iar pe cea de a doua, o chinezoiacă în kimono montată pe un stativ de lemn, de la sora ei, trei ani mai târziu. Multe dintre păpuşi purtau haine create chiar de ea, iar după ce prietenii i-au lăudat creaţiile, a început să achiziţioneze acele păpuşi cu preţ redus, care aveau defecte la materialul rochiilor şi pentru care, ulterior, realiza designul vestimentar. O doamnă elegantă din înalta societate a secolului al XVIII-lea devenea cu uşurinţă o florăreasă. Un nou set de haine însoţit de o coafură diferită transforma vechea păpuşă cu un aer angelic îmbrăcată în dantele diafane într-o simpatică damă de companie pentru că, trebuie precizat, în colecţia ei nu găseai doar bucle blonde şi feţe pure.

Întreaga colecţie urma să fie prezentată într-o expoziţie cu vânzare, la etajul superior al casei, în weekend-ul ce se apropia. Pentru ea, era prima..."

Punctele de pe linoleum formau un cap de urs, dar privite din altă direcţie păreau a fi un clown cu trei ochi. Când rămâneam fără inspiraţie, privirea îmi cădea asupra modelului pestriţ al linoleumului din bucătărie unde găseam cele mai năstruşnice imagini: elefanţi, oase, bebeluşi, castele, Iisuşi, iepuri, clopote, palme, monede, perforatoare, flori, tălpi, Caseopea, pelicani. Profilul unei femei surprins lângă piciorul mesei îmi aminti de personajul meu care aştepta continuarea poveştii.

„...dată cînd îşi expunea atât colecţia, cât şi casa, unor străini.

După cele cinci ore de despachetat în viteză, l-a chemat pe tipul de la grajduri şi l-a rugat să-i pregătească un cal. Interesul pentru cai îl moştenise de la unchiul ei care, înainte de a muri, i-a lăsat herghelia lui, împreună cu întreg personalul credincios care l-a slujit încă de pe vremea când avea doar cinci exemplare de animale. În prezent numărul lor a crescut la douăzeci şi trei de cai, dintre care doar pe doi i-a păstrat pentru ea.

Următoarea oră intenţiona să o petreacă alături de calul ei favorit, străbătând călare sau pe jos păduricea din apropierea vilei."

Înainte de a închide lumina şi de a mă retrage în dormitor, mi-am târât anevoios papucii de casă spre calendarul de pe uşa frigiderului. Eram în octombrie.

* * *

Nu sunt împrăştiată şi nici aiurită; pur şi simplu am omis să duc phoreea căminului de bătrîni, iar azi când am sunat să vorbesc cu directoarea de acolo, o voce străină şi agasată mi-a comunicat faptul că azilul se desfiinţase în urmă cu patru luni. Regretam.

– Vei mai sta aici o vreme, i-am spus phoreei-bărbat, intrînd în camera în care o împachetasem. Se aşezase lângă uşa balconului, cu genunchii traşi până aproape de bărbie, cu mâinile pe lângă corp şi cu Mişka strecurată cumva în braţe, de unde doar capul i se mai vedea. Mă miram cum de reuşise să intre pe sub folia protectoare şi de ce se încăpăţâna să se aşeze mereu pe phoreea asta. Mi-am strecurat mâinile pe sub celofanul transparent şi am scos-o de acolo. Phoreea deshise ochii şi mă privi derutată. Ochii aceia...

Una dintre regulile de aur pe care nu o încălcasem niciodată era cea de-a nu ţine o phoree în atelier mai mult de două zile. În cazul de faţă trecuseră două săptămâni şi cred că phoreea mea începea să creadă că eu sunt proprietarul ei.

Lucrurile au fost destul de încurcate în tot intervalul ăsta de timp. D. şi actuala sa prietenă, despre care-mi mai pomenise de câteva ori, mi-au făcut o invitaţie la ferma acestuia, de la ţară. Pe lângă noi, au mai venit prieteni apropiaţi şi ceea ce se dorea o ieşire de un weekend, s-a transformat într-o mini-vacanţă de o săptămână, iar ceea ce credeam eu să fie o rudimentară fermă ţărănească, s-a dovedit a fi un superb conac cu un aspect grandios. În majoritatea timpului am jucat şah, iar atunci cînd nu ploua ieşeam să vizităm zona sau să călărim. Era prima dată când mă urcasem pe un cal şi am avut noroc că acesta îşi dăduse seama şi era răbdător cu mine. Începeam să-mi îndrăgesc prietenul animal şi dimineaţile îl scoteam la o plimbare până la marginea pădurii din apropierea conacului.

La întoarcerea acasă, după acea săptămână, am descoperit phoreea în cameră, privind spre fereastră şi pe Mişka torcând blândă pe canapea aşa cum nu o mai văzusem niciodată. Abia atunci realizasem că timpul trecuse şi că putea fi prea târziu.

Văzând că lucrurile iau o altă turnură, l-am sunat pe D. pentru a-l consulta de urgenţă. Îl lăsasem la conacul lui de la ţară şi urma să vină în oraş a doua zi de la plecarea mea. M-a rugat să îi descriu comportamentul phoreei şi am început să-i povestesc totul începând cu poziţia din faţa ferestrei, modul în care stătea ghemuită cu Mişka în braţe şi chiar faptul că, în momentul în care vorbeam, începuse să mângâie pisica. Printre hohotele de râs ale lui D., înţelesesem că phoreea se ataşase de pisică, fiind prima fiinţă cu care intrase în contact o perioadă mai lungă de timp, ca şi cum ar fi fost făcută pentru Mişka; pisica mea era mândra posesoare a unei phoree.

– Şi mai concret: ce e de făcut în cazul ăsta?, l-am întrebat, vizibil speriată de eventualele repercusiuni ce mi-ar putea afecta întreaga activitate. A urmat un moment de tăcere; nu l-am întrerupt deoarece voiam să-l las să se gândească bine la opţiunile pe care le aveam la dispoziţie.

– Având în vedere că deja ataşamentul faţă de o fiinţă - în cazul de faţă vorbim despre pisica ta - s-a produs, ai putea să păstrezi phoreea sau să semnalezi fabricii eroarea produsă. Teamă mi-e de faptul că noua conducere ar putea să-ţi retragă licenţa din cauza neatenţiei. Ai putea să le explici cum au stat lucrurile, iar ei o vor da spre reciclare şi nimeni nu va păţi nimic. După un moment de tăcere în care amândoi puneam în balanţă cele două variante, a revenit cu un ton mult mai hotărât. Ştii ce? Păstreaz-o! Nu ai avut niciodată o phoree pe care s-o ai sub observaţie atâta timp. Lucrul ăsta te va ajuta în realizarea comenzilor viitoare. Ar fi păcat să-ţi întrerupi întreaga muncă din cauza unei greşeli involuntare, în cazul în care decizia lor se dovedeşte a fi una drastică. Mai gândeşte-te. Ok?

După mai bine de o oră de reflecţie intensă, am ajuns la concluzia că era în avantajul meu dacă păstram phoreea. Aşa cum spunea şi D., o cercetare mai îndeaproape ar putea aduce îmbunătăţiri viitoarelor phorei. M-am reîntors în cameră pentru a da la o parte folia de plastic de pe ea şi pentru a-i permite astfel să se mişte liberă. A schiţat un zâmbet după care s-a întins ca şi cum urmărea să-şi dezmorţească întregul corp. Mişka era şi ea încântată de decizia mea şi sări în braţele care o vor primi de fiecare dată de acum înainte.

* * *

Coboram scările Universităţii, salutând feţele cordiale care mă opreau să mă felicite pentru prelegerea susţinută ce ieşise nesperat de bine, şi doream să mă recompensez cu o ceaşcă de cafea, iar singurul loc drag mie era cafeneaua de pe bulevardul 21.

Jumătate de oră mai târziu, printre aburii fierbinţi, răsfoiam unul dintre ziarele din acea zi. Căutam programul de la teatru sau operă pentru că intenţionam să o invit la un spectacol pe A., tipa pe care o cunoscusem în urmă cu cinci zile la o petrecere. Lucra ca traducătoare pentru o agenţie, iar în timpul liber dădea ore de pian la un orfelinat. Ne-am cunoscut în timp ce eu încercam să pun cap la cap fragmentele unei partituri mai vechi, în faţa pianului aflat în respectiva încăpere. A apărut lângă mine şi a apăsat delicat clapele acestuia, cântând exact acea piesă pe care încercam să mi-o amintesc.

Atmosfera din cafenea şi starea mea din acele clipe simţeam că-mi alimentau pornirea de a scrie. Drept urmare, îmi mai comandasem o cafea, deschizându-mi laptopul.

„Îşi descoperise un rid în colţul gurii şi faţa i se întunecă. Disperată şi furibundă alergă în faţa oglinzii mari din baie, îşi rupse nasturii rochiei şi rămase goală, cercetând fiecare părticică din corp. Pentru prima dată, sânii îi păreau îmbătrâniţi, iar vinişoarele de pe gambe tot mai accentuate. Pe braţe, pielea i se încreţea şi se aduna în mici balonaşe ca de apă, ce tremurau la fiecare mişcare a mâinilor. Trăia printre feţe de porţelan ce nu-şi modificau niciodată netezimea, încât începuse ea însăşi să se confunde cu una dintre păpuşile ei. Într-un moment de nebunie, izbise cu umărul oglinda ce se desprinse din cui şi căzu în urma ei, în timp ce, pe coridor, alergând goală şi nebună, agăţa cu mâinile păpuşile de pe etajerele de lemn ce acopereau pereţii. Ea nu ştia încă şi poate că nici nu avea să ştie vreoodată că acea clipă descria tot ceea ce va însemna ea de acum înco..."    

– Îmi daţi voie să iau ziarul? Am ridicat privirea spre direcţia din care venea glasul şi am clătinat din cap, murmurând un „da" înăbuşit.

Era tipa pe care o văzusem în urmă cu vreo două luni într-un autobuz.

"And in this pool of blood, and as we're falling down

I'll see your eyes, and in this pool of blood

I'll meet your eyes... I mean this forever."

Îmi aminteam până şi versurile care-mi sunau în minte atunci când am zărit-o. Purta în ziua respectivă o superbă rochie neagră cu un model cu maci, ai căror tulpini se jucau cu formele ei voluptoase. Ca şi atunci, pielea ei rămăsese la fel de albă şi de incitantă. Probabil că nu îşi mai amintea de mine, deşi, la rândul ei, îmi aruncase câteva priviri înainte să coboare. Probabil că nu.

Am încercat să revin asupra romanului meu, dar mintea mea o căuta prin încăpere. Luase loc la una dintre mesele de lângă geam şi-şi comandase un ceai de iasomie şi caramel. Privirile ni s-au intersecat de câteva ori, dar de fiecare dată ea revenea asupra lecturii, iar eu mă prefăceam în continuare că scriu.

Razele soarelui se agăţau în pietrele de chihlimbar ale celor două inele care îi împodobeau degetele, iar arătătorul şi degetul mare se alintau reciproc înainte de fiecare răsfoire de pagină. Aveam impresia unui deja-vu, iar senzaţiile de genul ăsta nu-mi plăcuseră niciodată. Mă întrebam unde mai văzusem imaginea asta şi de ce-mi era atât de familiară. Foram în adâncul creierului meu după orice reprezentare identică, dar un fior străbătându-mi mâinile şi ceafa mă oprise din scotocit. Am pus degetul pe touchpad-ul laptopului şi am început să „răsfoiesc" paginile romanului meu până la fragmentul pe care-l căutam: „Nu purta verighetă, ci două inele simple de argint cu pietre verzi şi galbene, de chihlimbar. La mâna stângă, degetul mare şi cel mijlociu se mângâiau cu mişcări dulci, oprindu-se uneori din joc pentru a întoarce pagina." Şi puţin mai sus: „Geanta ei era de mărime medie, neagră, împodobită cu doi maci mari care stăteau acum înghesuiţi între cutia unui telescop, ce aparţinea studentului de lângă uşă şi bagajul bleumarin al călătorului binevoitor." Macii, inelele, jocul degetelor...

Mai mult ca atunci, simţeam că e ceva, că trebuia să-i vorbesc. Dar ce aş putea să-i spun? Mi-era frică să o abordez. Mi-era frică să o las să plece. Inima îmi bubuia atât de tare la gândul că în clipa imediat următoare m-aş putea ridica pentru a mă îndrepta spre masa ei, încât nici n-am auzit vocea chelnerului care mă întrebase dacă mai servesc ceva. Cerusem în grabă încă o cafea. Exact în momentul în care adunasem suficient curaj pentru a-i vorbi, la masa ei se aşeză un tip.

Am lăsat cafeaua încă aburind pe masă şi pe cei doi într-o discuţie aprinsă şi am ieşit lovit şi zdruncinat.

* * *

Mă priveam dimineţile în oglindă şi nu mă mai recunoşteam. Unde sunt ochii mei? De ce, buzelor? V-aş înlocui imediat cu orice altă pereche mai puţin demnă de milă. Uite, am acolo cutia şi dacă ar fi cu putinţă, mi-aş pune buze noi şi curate, iar ele nu ar spune nimănui ce s-a întâmplat. Cu inima chircită şi uscată, nimeni nu mă va mai salva de la declin. Căutam scăparea în orice faţă prietenoasă, dar toţi păreau că nu înţeleg, iar zâmbetul lor se transforma în compătimire, iar compătimirea se transforma în dispreţ.

Îl sunasem pe D. dis-de-dimineaţă pentru a stabili o întâlnire, ştiind că venise în oraş să semneze actul de vânzare al atelierului său; îşi încheiase afacerile privind realizarea de phoree.

La locul de întâlnire ajunsesem cu mai bine de trei sferturi de oră înainte. Priveam pe geam şi aveam impresia că, rătăcind aiurea, cineva mă caută. Ca să-mi stăpânesc vârtejul de lacrimi ce era alimentat de gânduri şi regrete, m-am îndreptat spre coşul cu ziare pentru a-l căuta pe cel de azi; nu era la locul lui. Îl observasem pe masa unui tip care nu părea să mai fie interesat de el aşa că m-am apropiat de masa lui, cerându-i voie să iau ziarul aflat sub laptopul său. Îmi era cunoscut, dar nu ţineam minte să fie vreun fost client. Nici el nu părea să mă ştie şi încuviinţase scurt din cap, reluându-şi activitatea de la care simţeam că îl deranjasem, iar eu m-am întors la masa mea, comandându-mi un ceai. L-am mai privit de câteva ori, dar era prea absorbit de ceea ce scria ca să mă remarce. Îl priveam cum tastează atent şi impasibil. În momentul în care, la rândul lui mă privise, realizasem că îi cunoşteam ochii, că îmi aminteam mirosul lui şi că ştiam lucruri despre el pe care poate că nimeni nu le aflase. Îi ştiam ochii, dar de unde? Un impuls străin mă împingea să-i vorbesc înainte de-a se întâmpla ceva. Am strâns ochii deznădăjduită şi nu am mai putut reţine acea lacrimă. Era prea târziu.

Bărbatul se ridicase de la masă şi plecă, lăsându-şi cafeaua neterminată, imediat ce D. luă loc alături de mine. Lui am început să-i spun totul ca într-o spovedanie. Am recunoscut că făcusem dragoste cu phoreea-bărbat, că începusem să mă ataşez de el, că de două luni de când l-am terminat nu mai acceptasem vreo altă comandă, că eram la marginea prăpastiei, că nu mă mai puteam suporta. D. nu a reacţionat deloc. Pielea i se zbătea sub tâmplă şi pe faţa lui se contura grimasa ce spunea că îi produc dezgust şi că dacă nu ne-am fi cunoscut de mult timp, ar ieşi într-o fracţiune de secundă de acolo. Asta a şi făcut, dar nu imediat ci după un sfert de oră insuportabilă în care încerca să se prefacă şi să-mi arate că îi pasă, că lucrurile se vor aranja dacă voi anunţa fabrica şi voi da phoreea spre reciclare. I-am strâns mâna disperată şi i-am spus printre hohote de plâns că asta nu o voi putea face şi l-am implorat să tacă, să nu spună nimănui. Mi-a promis, după care s-a ridicat parcă cu intenţia de a mă îmbăţişa aşa cum o făcea pe vremuri şi l-aş fi lăsat şi aş fi vrut să-l strâng în braţe ca pe un bun prieten pe care nu aveam să-l mai văd vreodată, doar că de această dată nu voia să o mai facă.

* * *

De trei luni m-am mutat cu A. într-un apartament pe care l-am cumpărat împreună, iar printre primele achiziţii s-a numărat şi un pian la care să poată exersa în continuare.

Mi-ar plăcea să cred că cei 40 de ani mi-au fost suficienţi pentru a-mi da seama ce caut, cine sunt. Poate că timpul a fost prea scurt sau poate că niciodată nu voi fi pe deplin convins că ştiu ce vreau. Aş putea să nu recunosc acel lucru dacă l-aş vedea? Pe A. vreau să cred că am recunoscut-o.

Nu a reuşit să mă scape de insomnii şi nici de dependenţa de cafea, dar mă ajută să umplu un gol neînţeles, al cărui chin uneori îl simt acut, alteori cedând, dar întotdeauna revenind cu aceeaşi intensitate, iar şi iar ca o durere cronică.

A. e bună, răbdătoare şi inteligentă, dar nu ştie ce e cu mine pentru că nici eu nu ştiu. Are un zâmbet candid şi face dragoste într-un mod năucitor. Plecăm împreună în weekend-uri să skiem şi-mi aduce câte o cană de ceai fierbinte -e încercarea ei de a mă face să renunţ la cafea- în nopţile în care lucrez mai târziu.

În noaptea asta mi-a spus că nu va adormi şi că mă va aştepta să-i citesc finalul cărţii. Era trecut de două când am intrat în dormitor. A dat colţul plapumei la o parte şi m-a chemat lângă ea, potrivindu-şi mai bine perna.

„Pe bătrâna colecţionară de păpuşi de porţelan, localnicii nu o vedeau prea des, dar ieşirile ei ocazionale erau anunţate de strigătele batjocoritoare ale copiilor de pe stradă. Uneori, îşi purta părul în bucle ce aminteau de buclele păpuşilor ei, iar rochiile pe care le cosea pentru ele căpătau proporţii tot mai mari astfel încât puteau fi purtate chiar şi de o femeie de statura ei. Faţa ridată, dar pudrată exagerat, avea mereu două pete roşii în obraji, ce voiau să imite îmbujorarea artificială a păpuşilor ei.

Când încetase să mai iasă afară, câţiva vecini au bruscat uşa vilei şi au reuşit să pătrundă în interior. Au descoperit peste o mie de păpuşi şi tot atâtea rochii de diferite mărimi. Într-un fotoliu, strângând în braţe păpuşă ei preferată, bătrâna colecţionară îmbăcată într-o rochie de epocă îşi dăduse ultima suflare, sub stratul prelins de pudră şi de vopsea excesivă ce îi acoperea faţa."

* * *

Mâine se face un an de când suntem împreună. Camera-atelier a devenit acum camera lui şi totodată locul în care majoritatea timpului şi-l petrece cu Mişka în braţe. Tot de un an, pisica a încetat să mai hoinărească aiurea şi s-a stabilit într-un final la noi în apartament. Recunosc, la început o uram pentru că era singura fiinţă la care părea să ţină.

Încetasem să mai ies atât de des din casă pentru că vecinii îşi dăduseră seama de ceea ce se întâmplase, iar privirile lor pline de desconsiderare mă loveau de fiecare dată când coboram până la alimentara din colţ. El habar n-avea ce se întâmpla în jur, dar simpla lui prezenţă şi ocazionalele atingeri mi-erau, uneori, suficiente.

Eu? Eu mă simţeam stearpă şi dezagreabilă; ochii mi-erau pământii, buzele deveniseră bolnave, iar pielea zbârcită. Cu toate acestea, în serile în care-l aduceam în dormitor şi mă întindeam alături de el, aveam senzaţia unor momente pe care nu le trăisem, dar ale căror amintiri apăreau cu intermitenţă în faţa ochilor ca nişte flashuri de linişte şi aer proaspăt. 

Acum, îmi culc capul pe umărul lui şi visez. Cu o mână îi mângâi braţul, care la rândul lui o alintă cu tandreţe pe Mişka. Îi simt privirea pasivă fixând un punct anume din cameră. Poate că mă vede pe mine stând în prag, aruncându-le o ultimă privire.

Dacă nu aş cunoaşte-o, aş spune că doarme, că e fericită stând aşa, cu capul pe umărul lui.

Curentul izbeşte uşa. Tresar.