Marioneta

Lucrare distinsă cu premiul al II-lea la Concursul de Proză Scurtă Helion 2011

– Ţi–am văzut emisiunea, Octav...dezamăgitor.

Mara se ridică pe coate şi se uită lung la soţia lui căreia putea să–i fie tată.

– Ei, să nu exagerăm.

– Ai fost de acord cu punctul de vedere al consilierului ăluia greţos, chiar ţi se pare ok ca o firmă precum Baxlam, care este recunoscută pentru agresivitate faţă de concurenţă şi tendinţă de monopol pe pieţele din statele în care operează să fie sprijintă de preşedinte? Chiar crezi că va beneficia vreun român de pe urma ăstora?

– Sari la concluzii, Andreea. Mai bine să aşteptăm, să vedem ce se întâmplă. Poate că Baxlam îşi vor respecta angajamentele...

– Poate? Octav, tu te auzi ce spui? Ţi–ai pierdut minţile, e clar...

Octav nu mai zise nimic. Chiar dacă nu îi era clar motivul, era pe deplin conştient de ce făcuse şi, mai important, ştia cum să acţioneze pe viitor. Da, se decisese, îşi schimba ocupaţia. Trebuia doar să mai treacă o săptămână sau două, să o mai dea în bară de câteva ori. După ce îşi pierdea reputaţia, oferea opiniei publice toate motivele să renunţe la analizele politice comandate. Nu mai era în stare, îşi ieşise din mână, cine ştie, poate vârsta, doar era trecut de patruzeci de ani, poate o depresie. Da, oamenii se pricepeau la atribuit motive fără niciun temei. Nu asta era problema. Marele mister era ce avea să facă după.

 Andreea veni lângă el şi îl luă în braţe, se lipi de el ca o mâţă când vrea să fie mângâiată de stăpân.

– Îmi pare rău, dragule, dar...nu îmi place să te văd cum o încasezi.  Ia spune–mi, ai aflat rezultatul analizelor?

Analize? Da, uitase complet, fusese ieri la clinică să îi  recolteze sânge pentru controlul medical anual.

– Nu, îi spuse Andreei, rezultatele le primesc săptămâna următoare.

– Şi vaccinul pentru gripa spaniolă?

– L–am făcut şi pe ăla...

Sematelefonul începu să îi vibreze în buzunar. O sărută pe Andreea pe frunte şi ieşi din cameră. La ora aceea sunau mogulii şi nu putea să vorbească cu ei de faţă cu Andreea, mai ales când venea vorba de colericul Grigoriu, patronul Artemis TV. Avea şi el o demnitate de apărat.

– Octave...ce căcat îmi faci tu mie, Octave. Bine bă, eu vă bag bani în buzunar, vă fac case, vă cumpăr maşini, vă fac oameni şi voi, de fapt tu, măi Octave, tu ce faci în schimb tată, mă trădezi?

Altădată poate că ar fi încercat să îndrepte situaţia, să se scuze, dar în momentul acela nu mai găsea niciun motiv înţelept pentru care să tacă şi încaseze insulte. Cine era, în fond, Grigoriu? Un bogătaş fără scrupule care a făcut bani de pe urma crizei datoriilor. A trecut peste prevederile legale şi a preluat un calup de datorii de consum în schimbul forţei de muncă a amărâţilor care făcuseră greşeala să se nască într–un sistem deja vândut. Cu ce drept îl bălăcărea individul acela respingător, care punea umărul la întoarcerea oamenilor în sclavagism?

– Ia ascultă bă, Grigoriule...cine pana mea te crezi să mă suni pe mine la ora asta şi să îmi ceri socoteală pentru munca mea? Ce, crezi că opiniile vin la pachet cu prezenţa în studioul ăla al vostru, mă? Află că nu vin băi Grigoriule, nu vin!

Nu mai aşteptă un răspuns, apăsă butonul de închidere şi se îndreptă spre cameră. Distrusese relaţia cu trustul de presă al lui Grigoriu. Şi ce dacă, îşi zise, oricum mă reprofilez, măcar să am conştiinţa împăcată dacă tot ies din afacerea asta murdară. Sematelefonul sună din nou. Se uită la numărul de pe ecran. Era necunoscut. Trase aer în piept şi răspunse cu amabilitate. O voce de femeie îl întrebă dacă este domnul Octav Mara, analist politic independent.

– Vă sun din partea Agenţiei Enviromentale Româno–Chineză. Compania noastră, specializată în energii regenerabile, realizează mâine o conferinţă despre importanţa folosirii salciei energetice în industria termică.

– Şi eu ce vă pot ajuta?

– Avem nevoie de dumneavoastră, să spuneţi câteva cuvinte despre planta aceasta. Vă trimitem noi o broşură cu toate informaţiile de care aveţi nevoie pentru discurs. Dumneavoastră trebuie doar să confirmaţi.

– Pe ce dată?

– Mâine.

Mara începu să râdă zgomotos.

– Sper că glumiţi. Nu aşa merg lucrurile în domeniu, ar trebui să ştiţi. Am programări de mai bine de o lună pentru ziua de mâine, nu pot să las totul pentru...salcia energetică.

– Nici dacă v–am recompensa, pentru efortul de a fi prezent la conferinţă, cu două sute cinzeci de mii de yuani?

Octav amuţi. Măi să fie, gândi el, e vorba de nişte peşti mari aici, cine ştie ce scheleţi au de ţinut în dulap şi mă iau pe mine să le spăl imaginea. De ce nu, dacă plătesc bine, mă duc. Avea nevoie de un tun, de o lovitură care să îi asigure viitorul după ce ieşea din politică şi asta era ocazia perfectă. Uite că mai există şi minuni pe lume, îşi zise satisfăcut.

– Cred că aş putea să fac loc şi conferinţei dumneavoastră în condiţiile acestea. O singură întrebare am, doamnă...

– Camelia. Sigur, vă ascult.

– De ce eu?

– De ce dumneavoastră?

– Da, de ce m–aţi ales pe mine să vorbesc la conferinţa asta? Din câte ştiţi, specialitatea mea este politica.

– Hmm...cred că din greşeală, domnule Mara.

Amândoi începură să râdă. Fără îndoială, era o glumă bună.

– V–am ales pentru capitalul dumneavoastră de imagine, aţi devenit subiect naţional după ziua de azi. Interesantă schimbare, v–aţi dat de partea Puterii, dumneavoastră, cel mai mare critic al ei.

– Nu am trădat pe nimeni, să ştiţi. Pur şi simplu am făcut–o...

– Sunt sigură că aţi avut un motiv să o faceţi. Totul se va rezolva, o să vedeţi.

Închise telefonul şi coborî la parter, să bage câţiva snopi de salcie energetică în cuptorul termocentralei. Pe drum îşi aminti că  uitase să ceară adresa companiei. Ce drăcie, nici măcar nu putea să sune înapoi, doar îl apelaseră cu număr ascuns. Poate că totul fusese o glumă. Oricum, dacă erau serioşi, sunau ei înapoi. Era prea obosit să mai stea să verfice dacă exista cu adevărat compania aceea româno–chineză. Se gândea doar la somn, să închidă ochii şi, pentru câteva ore, să uite de schimbarea aceea care venea parcă de nicăieri.

***

Un claxon lung cât şuieratul unui tren îl trezi pe Octav din somn. Din curte auzea ţipete amestecate cu lătratul gros al câinelui. Buimăcit, se ridică din pat şi se uită pe fereastră spre poartă. Un bărbat într–o uniformă albastră se căţărase pe gard şi striga la el. Deschise puţin geamul şi scoase capul în frigul de afară. Individul îl văzu şi îl salută ridicându–şi basca.

– Frumoasă vilă aveţi aci, dom' Mara. Haideţi, coborâţi!

– Cine eşti şi ce vrei de la mine?

– Sunt şofer la agenţie, ei m–au trimis.

– Ce agenţie, domnule?

– Româno–Chineză...cu salcia energetică.

Şoferul îl aştepta sprijinit de o limuzină neagră Logan. Purta un costum negru acoperit cu o pelerină anti–funingine transparentă. Îi deschise portiera din spate şi îl rugă să urce. Nu era nimeni în interiorul automobilului, doar un sematelevizor. Îl aprinse şi schimbă canalele până când găsi unul cu muzică. Scoase din buzunar sematelefonul şi începu să–l butoneze. Se uită peste contul bancar şi se înfurie când văzu că lipsesc yuanii promişi de Agenţia Enviromentală. După câteva minute de fierbere îşi aminti că nu discutase despre plata în avans. Cum putuse să piardă din vedere aşa ceva? Şi broşura, nu a descărcat documentele despre salcia energetică. Mai avea timp să recupereze, putea să frunzărească fişierele, să memoreze câteva amănunte pe care să le înflorească pe loc. Deschise, din sematelefon, căsuţa poştală şi căută mailul de la Agenţia Enviromentală. Nu găsi nimic. Poate că au uitat să îmi trimită, se linişti, se mai întâmplă, până la urmă pot să aflu singur mai multe despre salcia energetică. Nici nu apucă să acceseze o pagină de căutare că maşina se opri brusc. Mara auzi o portieră închizându–se. Îşi puse filtrul de oxigen pe faţă şi coborî dând nas în nas cu şoferul.

Mara se uita cu nedumerire în jur. Prin pâcla de fum cenuşiu văzu, înghesuite unele în altele, clădiri vechi. În faţa porţilor dărăpănate zăceau mormane de gunoaie.  După câteva secunde îşi dădu seama unde se afla. Fără îndoială că era în centrul vechi.

– Ce faceţi, vă bateţi joc de mine?

– Nu, dom' Mara, da' aici e sediul nostru.

– Cum mă, aici, în cocina asta?

– Gata cu întrebările! Mergeţi după mine, o să aflaţi în curând mai multe.

Şoferul îşi schimbase tonul vocii, se transformase în ochii lui Mara, devenise din slujitor stăpân, îi comanda acum şi el nu putea să se opună, cel puţin nu acolo, în cea mai rău famată zonă a Bucureştiului.

– Nu mi–o luaţi în nume de rău, dom' Mara, eu vă respect că vă ştiu, da' aşa am primit ordin. Haideţi, vă rog!

Primise ordin zevzecul, ca la armată. Măi, măi, măi, în ce se băgase? Merse în spatele şoferului câteva sute de metri până dădură de o vilă pe a cărei plăcuţă din metal coclit scria "Institutul Francez". Intrară la subsolul clădirii. Când ajunseră jos, şoferul îi puse mâna în piept şi se îndepărtă în întuneric. Beciul în care se afla mirosea a şobolani şi din tavan picura chinezeşte apă. Şoferul reveni  şi îi spuse să îl urmeze. După câţiva paşi în beznă, şoferul apăsă pe un coumtator şi o lumină caldă scoase la iveală un coridor. Mara se holba la pereţii acoperiţi cu holograme ale unor peisaje subacvatice exotice. Auzi din depărtare nişte sunete grave, ca pulsaţiile unui radar. Zgomotele acelea sinistre îl băgară în sperieţi.

– Grigoriu te–a trimis după mine, nu? Să–mi faci felul.

– Terminaţi cu prostiile, dom' Mara, atâta vă zic.

Deşi evaziv, răspunsul şoferului îl mai linişti. După câţiva zeci de metri, cei doi trecură pe lângă o altă uşă, de data aceasta larg deschisă. Înăuntru erau câteva femei care îşi făceau vânt cu evantaie din bambus. Toate aveau conectoare gnoseologice pe frunte. Camera emana multă căldură şi duhnea a transpiraţie ca un autobuz public.

De vizavi, o uşă se deschise brusc. Din prag, un bărbat între două vârste ce purta pe umeri un halat alb îl ţinti cu privirea pe şofer.

– Ignat, vreau până diseară un raport final cu numărul de fiole pe care le–aţi trimis în ultima săptămână. După cum v–am spus şi ieri, încăpăţânaţilor, aţi greşit la calcule.

– Dom' director, s–au uitat fetele peste date de zeci de ori, ăla este numărul. Cineva, în teritoriu,  fură dozele. Aşa sunt spitalele din Româ...

– Gura! Raportul, până la ora nouăşpe! Şi de data asta număraţi până vă iese cum trebuie, ne–am înţeles?

Ignat dădu cu amărăciune din cap. Îl scoase apoi la înaintare pe Mara şi îl arătă directorului ca pe un somn care s–a lăsat cu greu agăţat în acul lansetei. Directorul îl măsură din cap până în picioare după care pufăi a neîncredere.

– Pe sticlă pari mai înalt. Hai, intră, avem de discutat!

Intrară amândoi în biroul directorului şi Mara simţi în nări un miros de iarbă. Pe pereţi stăteau sprijinite două biblioteci albe înţesate cu cd–uri şi dosare, iar pe pardoseală şi pe tavan erau proiectate, ca pe coridor, holograme cu peisaje subacvatice din Caraibe.

– Te rog, ia loc. Nu te superi că te tutuiesc, defect profesional. Pot să... şi individul în halat arătă cu degetul către o punguţă de pe masă. Mara nu scoase un cuvânt, până la urmă marijuana era legală de aproape zece ani, fiecare făcea ce voia cu viaţa lui. Mintea îi era paralizată, se gândea intens la situaţia în care se afla. Ce individ antipatic, părea să fie medic, dar ce să vrea de la el şi ce medic, nu mai văzuse în viaţa lui unul atât de răpănos.

– Alo, Octave, ce ai omule, revino–ţi!

Mara rămase imobil. Îşi simţea ceafa ca un nor negru gata să se rupă şi să măture totul sub el. Se gândi că era mai bine ca în condiţiile acelea să îşi păstreze calmul. Îşi ţinu în frâu, cel puţin pentru moment, furtuna care bântuia ca o fantomă răzbunătoare prin capul său.

– Domnule...nici măcar nu vă ştiu numele...

– Mavrodin, dar tu, pentru că îmi placi, poţi să–mi spui Dragoş.

– Domnule Mavrodin...Dragoş, din câte îmi amintesc, ieri seară am avut o discuţie cu o reprezentantă a unei organizaţii private...Agenţia Enviromentală Româno–Chineză. Mi–a propus să vorbesc, în cadrul unei conferinţe pe teme ecologice, despre salcia energetică. Azi–dimineaţă, un individ mă trezeşte din somn şi îmi spune că agenţia l–a trimis pe post de escortă. Dar, în loc să cobor în faţa unui hotel luxos din apropierea Ploieştului, m–am trezit la subsolul unei dărăpănături din cea mai periculoasă zonă a Bucureştiului, apoi aici, în biroul unui individ care, aparent, poartă un halat de medic.

Mavrodin scoase un sunet înfundat, ca atunci când sare pluta unei sticle de vin. Dădu energic din mâini, parcă să alunge confuzia lui Mara.

– A, halatul îl port pentru că se lucrează cu substanţe periculoase în incintă, departe de mine profesia de doctor... Nu te speria, eşti în siguranţă aici. În primul rând, cred că îţi datorez nişte scuze. Dar să ştii că nu sunt vinovat cu nimic pentru această încurcătură, cel puţin nu în mod direct. Cum să zic, responsabilitatea asupra a ceea ce s–a întâmplat cade pe umerii mei. Îmi pare rău că a trebuit să te minţim, toată treaba cu Agenţia şi salcia energetică...o abureală, îţi imaginezi. Dar altfel nu puteam să te aducem aici, trebuia să te ademenim cumva. Dacă ţi–am fi spus că suntem de la celula CC–17, o divizie a Serviciului Român de Informaţii, ai fi venit mata de bunăvoie? Nuuu, te–ai fi dus la vreun mogul de presă şi ai fi lătrat în vreo emisiune că vor serviciile statului să te omoare. Asta ai fi făcut, domnule Mara.

– Poate. Ce, acum vă aşteptaţi să vă mulţumesc că nu mă linşaţi? Ce aţi făcut dumneavoastră se numeşte răpire şi vă dau cuvântul meu că voi face tot posibilul să...

– Octave, concentrează–te puţin. Lasă ameninţările astea, ne pierdem timpul cu lucruri, cum le ziceţi voi, ăştia de pe sticlă, a, da...futile.

Mavrodin se îndreptă spre dulapul de sus al bibliotecii şi scoase de acolo o sticlă cu o băutură maronie şi două pahare.

– Hai, te fac un uischi chinezesc.

Mavrodin turnă lichidul cu mişcări de barman experimentat. Măcar îmi va da curaj, îşi spuse Mara şi, dintr–o înghiţitură, goli paharul.

– Da' ştiu că ţi–e sete. Eu o să servesc mai târziu, nu pot înainte de masă, ulcerul, mă înţelegi...

– Hai, lasă gargara, spune–mi de ce dracului m–ai adus aici, tună Mara.

– Cum să încep...ţi–ai făcut analizele obligatorii, nu?

– Da, ieri, la spitalul Colentina. Ce legătură are asta cu...

– Păi are. Că pe lângă analize ţi s–a mai făcut un...

– Un vaccin, da, unul împotriva noii gripe spaniole.

– Şi cum te–ai simţit după vaccin? Ameţeli, stări de vomă, nu ştiu, schimbări de dispoziţie?

– Nu chiar, m–am simţit bine.

– Serios? Atât de bine încât ai apărut la televizor şi ai luat partea unui consilier prezidenţial, tu, unul dintre cei mai mari critici ai Puterii.

– Nu i–am luat partea, să fim serioşi...

– Altceva s–a văzut pe sticlă!

– Ce legătură are asta cu vaccinul?

– Hai să–ţi spun, Octave. N–a fost niciun vaccin. De fapt, nu există nicio epidemie de gripă spaniolă, e o făcătură toată treaba asta. Toată povestea cu virusul care ar fi suferit mutaţii în urma unor ex perimente prin laboratoarele medicale din Taiwan, de unde nu se ştie cum dracu' s–a răspândit e o aberaţie. Ştii şi tu cum e, trage media românească o băşină şi toţi proştii din ţara asta se grăbesc să o miroasă. Mă rog, aici şi noi am ajutat cu pârţul, dar înţelegi, e vorba de dezinformare.

Mavrodin se opri din rulat şi luă o mină gravă.

– Ţie ţi s–a administrat un drog de sinteză. THC–45, asta au băgat în tine în loc de vaccin. Sunt daţi dracului chimiştii ăstia asiatici, până la urmă legenda cu laboratoarele din Taiwan are în ea un sâmbure de adevăr. Au reuşit gălbejiţii să izoleze acei compuşi chimici din cannabis care afectează judecata şi motivaţiile. Te schimbă radical chestia asta, te face, cum să zic, inofensiv. Doar o injecţie şi gata, eşti complet amorţit. Să nu ne blamezi, Octave, că lucrurile nu sunt aşa simple. Trebuie să te ţii de capul nebunilor din ţara asta, cu atâtea revolte şi atentate e greu să–i mai ţii din scurt. Ai auzit ce au făcut descreieraţii ăia cu România Veritabilă. Păi ei pun bombe la Cotroceni şi noi, în loc să mergem după ei prin munţi să–i prindem şi să le rupem picioarele, le dăm declaraţiile în presă. Mă rog, cine ştie ce interese or fi şi cu naţionaliştii ăştia... În Mica Uniune deja este implementată treaba cu substanţa. Şi cică le merge bine, sunt mai liniştiţi. La noi e încă la început, suntem în teste deocamdată. De câteva luni am început să distribuim în spitale prima şarjă de o sută de mii de fiole.

Mavrodin termină de făcut jointul. Îl admiră cu satisfacţie după care se aplecă după brichetă şi îi dădu foc răspândind în cameră un fum dens, albastru.

– Habar n–ai cu ce rahaturi trebuie să–mi bat capul aici. Birocraţie ca la tribunal, nu îţi mai zic de ăştia din teritoriu, nişte dobitoci, abia mă înţeleg cu ei. Că ce, ştiu eu cu ce probleme se confruntă ei, mai întâi să cotizăm la televiziunile locale, să dea ştiri cu gripa asta spaniolă şi apoi să băgăm fiolele în spitale, că n–are încredere lumea. Şi asta e nimic pe lângă faptul că n–avem operatori destui care să proceseze dosarele. Ai văzut fetele de dincolo, ele sunt la centralizare. Nu–ţi mai spun de intermediarii din spitale, numai necalificaţi, nu respectă domne instrucţiunile de administrare, încurcă, după cum vezi, subiecţii. Şi mai sunt şi hoţi, fură din fiole. Ce or face cu ele, mă Octave, le–or mânca? Tare mi–e teamă că o să iasă o mare harababură toată afacerea asta...

Mara se pierduse în discursul ameţitor al lui Mavrodin. Oare în ce joc bolnav fusese inclus fără voia lui? Chiar asta să fie sursa schimbării lui? O substanţă chimică? Bău, ca prin vis, încă un pahar cu whiskey.  

– De ce eu? îngăimă Mara cu o voce de robot.

– Tocmai, că tu nu trebuia să iei parte la toată treaba asta. Eu te–am văzut la talk–show cum te–ai comportat şi mi s–a părut ciudat, mi–am zis, ia să vezi că l–au luat din greşeală în eşantion. Am pus o fată să verifice dacă ţi s–a făcut vaccinul de curând şi da, intuisem bine. Am dat urgent câteva telefoane mai sus, să anunţ. Eu îmi fac meseria cum trebuie, chiar şi în condiţiile astea, nu pot să îmi bat joc de viaţa oamenilor. Mai ales că este vorba despre un personaj public pe care, de ce să mint, îl plac. Dar nu sunt toţi ca mine, Octave. De mai sus mi s–a transmis că asta e, s–a întâmplat, să muşamalizez totul. Deja te consideram un caz pierdut, Octave, urma să dispari de bunăvoie din viaţa publică. Până la urmă m–am culcat liniştit, cine ştie, poate îţi făcuseră un bine că te injectaseră, luai o pauză de la circul ăsta. Doar că, pe la miezul nopţii, am primit un apel de la şef. Schimbare de plan, să îţi administrăm de urgenţă antidotul. Atât, nimic în plus, nicio explicaţie. Măi să fie, m–am gândit, măsura asta este foarte rară din cauză că e scump antidotul. Îţi dai seama, e clar că au nevoie de tine. După aia am mai primit un telefon, tot de la şefu', că au gândit toată situaţia şi că să îţi dau şi un dosar. L–am primit sigilat, doar tu ai voie să–l deschizi.

Mavrodin se duse din nou spre dulap, scoase de acolo un fişier albastru în ţiplă şi îl aruncă pe masă. Mara nu băgă de seamă documentul, încă se chinuia să desluşească  toată povestea aceea stranie. Toată situaţia părea o nebunie. Poate că avea halucinaţii şi, de fapt, se afla într–un spital psihiatric.

– Ce vrei să spui, că, de fapt, serviciile vor să–l dea jos pe preşedinte? Şi că eu le–am făcut până acum jocul?

–  Eu zic că abia de acum începi să le faci manevrele.

– Dar este inacceptabil...

– Eu ştiu, măi Octave? Eu doar urmez ordinele şi încerc să îmi fac cât mai bine meseria. Şi în toată treaba asta încerc să rămân om. Păi crezi că mai aflai tu toate astea dacă încăpeai pe mâna unui superior? Chiar dacă mâine nu o să îţi mai aduci aminte nimic, măcar m–am spovedit, am conştiinţa curată...

Mara începu să tremure din tot corpul. Ideile îi circulau prin minte cu viteza unor maşini de curse. Trebuia să îl convingă să nu îi administreze antidotul, să încheie o înţelegere cu el, o să dispară, da, poate în China sau oriunde, chiar şi într–o ţară din lumea a treia, nu conta atâta timp cât îi dădeau pace. De ar putea vorbi...

Vedea din ce în ce mai înceţoşat şi parcă Mavrodin căpătase forma unei fantome, se transformase într–o pată de culoare albă care se tot mărea înghiţind lucrurile din jur, masa, sticla de whiskey şi bibliotecile, lăsându–i pe retină un gol care îl orbea, îl ardea făcându–l să uite de sine şi de ce se întâmplase.

***

Se holba de mai bine de un minut la decolteul moderatoarei de la capătul opus al mesei platoului de filmări. O auzea, ca dintr–o cameră îndepărtată, cum îşi lua la revedere de la telespectatori. Intră genericul şi  prezentatoarea aceea blondă, cu sânii ridicaţi până în gât, îi zâmbi satisfăcută.

– Excelent, domnule Mara. Un preşedinte implicat în răspândirea noii gripe spaniole...e senzaţional! Dar de unde aveţi dovezile? Acum nu mai suntem în direct...

Mara stătu puţin pe gânduri după care îi spuse că îi pare rău, sursa a preferat să îşi păstreze confidenţialitatea. Adevărul era că nu ştia de unde avea documentele. Picaseră din cer probabil. De fapt, îi era greu să refacă tot şirul evenimentelor, să îşi dea seama cum a ajuns el în studioul acela de ştiri. Poate că trecuse printr–un episod amnezic. Oricum, nebun nu părea să fie, tocmai fusese felicitat de moderatoare, însemna că vorbise coerent şi fusese stăpân pe el. Nu, chiar nu avea rost să îşi mai bată capul cu întrebări. Doar îl distrusese pe preşedinte, documentele de pe masă spuneau multe despre caracterul lui. A vrut să decimeze săracii, cei mai de jos datornici, infestându–i cu gripă spaniolă.

Un blitz al unui aparat foto îi distrase atenţia. Patru fotografi îi dădeau roată încercând să surprindă instantanee cât mai bune cu el. Se simţea ca un manechin pe un podium, unul cu păr cărunt şi pungi la ochi. Câteva jurnaliste  se apropiară de el şi îl asaltară cu întrebări. Le lăsă să termine, trase aer adânc în piept şi începu să le răspundă ca şi când nimic nu s–ar fi schimbat.