Conversaţie între doi gîndaci de bucătărie

Lucrare distinsă cu premiul al II-lea la Concursul de Proză Scurtă Helion 2011

Roger se trezi în apartamentul în care locuia singur. Se duse în bucătărie şi îşi scoase cana de sub vasele murdare de care era umplută chiuveta. Stropi cana cu un jet de apă rece şi apoi o mirosi de cîteva ori, încercînd să se convingă „că nu pute aşa tare". Cînd, în sfîrşit, se decise că nu mai pute deloc, îşi făcu un ceai. Ajuns înapoi în camera lui, se uită la desene animate sorbind de cîteva ori din ceai, dar apoi lăsă cana pe noptieră unde a stat mai multe zile fără să o mai observe.

Într-o dimineaţă, descoperi în ceaiul rămas pe fundul cănii două insule plutitoare de mucegai. Sări din pat şi se duse cu cana pe balcon ca să le studieze mai bine. Fiindcă era din sticlă transparentă, cana se umplu de lumină şi Roger privi un timp lichidul portocaliu. Insulele rotunde aveau plantate pe suprafaţa lor o mulţime de peri albi care stăteau drepţi, de parcă erau electrizaţi, şi cîte o mică pată albastră în mijloc. Semănau cu doi ochi plutitori şi, de aceea, Roger avu pentru o clipă impresia că e privit la rîndul lui de organismul care creştea în cană. De la nivelul pupilelor în jos, el îşi construia lent şi imperceptibil restul corpului din particulele de ceai care erau alterate de bacterii.

Roger privi atent comunităţile de aborigeni care trăiau pe aceste insule. Ei erau albi şi aveau corpurile subţiţiate şi prelungite din cauza suprapopulării. Fiindcă erau forţaţi să se înghesuie unul în celălalt şi vînătoarea devenise astfel imposibilă, membrele lor s-au atrofiat cu timpul şi apoi au dispărut. În momentul în care erau priviţi de Roger, aborigenii deveniseră un fel de tuburi flexibile care se ondulau vertical precum algele sub mare. Aveau tălpile circulare şi goale înfipte în pămîntul insulei din care creşteau. Cu gurile lor cilindrice căscate în sus, aspirau paşnic ciupercile care pluteau permanent prin aer. Închise în baloane ca în nişte caserole, ciupercile erau eliminate de agitaţia fecundă a bacteriilor, din ceaiul care devenise efervescent. Din cap pînă în picioare, sau - mai exact spus - de sus pînă jos, ca şi structură organică, fiecare aborigean era o simplă gură lungă prin care călătoreau ciperci.  

Numai digestia ondula corpurile lor involuntare care creau un dans uniform. Păreau o populaţie de viermi verticali care se alungeau încercînd să atingă în adoraţie faţa lui Roger care apăruse pe cerul lor, înrămată de gura de sticlă a cănii. Trupurile aborigenilor, ca nişte fibre de mătase, compuneau pe suprafaţa fiecărei insule cîte un steag alb care flutura invizibil în sărbătorirea permanentă a idolului lor.

Roger se amuză un timp pe seama „supuşilor săi", de care se declară relativ mulţumit, dar imediat începu să regrete că nu are un microscop la îndemînă sau măcar o vedere mai bună. În acest moment avu o senzaţie asemănătoare cu răul de înălţime. Era ca şi cum ar fi stat pe marginea unei prăpăstii, privindu-şi degetele de la picioare care erau aliniate pe graniţa care îl separa de golul nesfîrşit. Acest gol îi urca în corp ca un gaz care îi înlocuia treptat şi lent tot conţinutul organic pe care Roger îl păstrase pînă în acel moment sub piele. „Poate că mi-e foame" îşi spuse el, îndreptîndu-şi neconvingător privirea spre stomac.

Se duse în bucătărie, unde îşi pregăti o omletă cu brînză pe care o mîncă fără pîine. Pe urmă bău apă direct de la robinet şi se întinse pe pat ca să se uite la desene animate.

Uită cana pe masa din bucătărie.

Cîteva săptămîni la rînd, numai prin virtutea circumstanţelor şi fără ca măcar să remarce asta, Roger nu mai intră în bucătărie. Uneori prefera să-şi comande pizza şi suc, alimente cu care se hrănea în faţa televizorului. Alteori era chemat de prieteni la care rămînea pe rînd mai multe zile şi nopţi, fiind hrănit de părinţii acestora. Cînd în sfîrşit se trezi din nou în apartamentul lui, Roger fu nevoit să meargă la bucătărie unde descoperi uşa blocată. Încercă să o împingă din nou şi din nou, folosindu-se de mai multă forţă de cît a avut nevoie pînă atunci în toate împrejurările vieţii lui. Dar după toate aceste eforturi, uşa se adîncea numai cîţiva centimetri în ceva moale şi greu care se afla dincolo de ea. Roger simţea că împinge într-un aluat lipicios care a fost uitat înăuntru şi care crescuse în voie pînă ce ajunse să umple toată bucătăria. Nu se gîndi niciun moment la cana pe care o uitase înăuntru fără să o mai spele. Dar oricum era prea tîrziu.

Bucătăria lui Roger era ocupată acum de un vierme gras care crescuse din cană, absorbind ceaiul rămas înăuntru, hrănindu-se apoi cu laptele stricat din frigider şi unsoarea de pe farfuriile nespălate din chiuvetă. Însă Roger renunţă la şansa de a descoperi creatura acum, preferînd să se uite în următoarele cîteva zile la desene animate ca să îşi refacă puterile.

Abia cînd a fost din nou nevoit să meargă la bucătărie, realiză că ceva creşte înăuntru. Clanţa îi intra viermelui în pielea sensibilă şi lăptoasă, provocîndu-i dureri la fiecare încercare de a deschide. Atunci viermele scotea urlete de bebeluş, care semănănau, de altfel, cu cele ale unui miel sacrificat. Roger îşi apropie urechea ca să îi asculte plînsul. O clipă se îngrijoră, dar imediat deveni curios. Ascultînd mai atent, Roger reuşi să distingă mai multe cîntece vechi şi unele cu totul noi care se desprindeau din strigătul delicat al bestiei. Prin uşa abia crăpată, reuşi în sfîrşit să privească o parte din corpul viermelui şi o bucată de tavan pe care acesta nu o atingea cu pielea. Un fel de ţurţuri vîscoşi atîrnau din tavan şi de pe bec, iar mucusul produs de vierme se lipea de pereţi şi de dulapuri. După o vreme începu să vorbească cu el prin uşă, încercînd să-l calmeze. Sub vocea lui Roger se auzea numai respiraţia viermelui care fremăta în pereţi. El mai striga numai în timpul tăcerilor lui Roger care se umpleau de uitare şi simpatie. „Probabil," se gîndi el într-un moment scurt de luciditate, „probabil creşte încă şi corpul îi intră în colţurile dulapului".

Sunetul ca de vioară produs de corzile vocale ale viermelui încremeni corpul lui Roger care se comporta întocmai ca un instrument de recepţie. Aşezat lîngă uşă, el renunţă la orice mişcare pentru a se lăsa pătruns de reverberaţiile muzicii care îi călătoreau pe sub piele. Rămase astfel mai multe zile.

Cîntecul viermelui fu întrerupt de cîteva bătăi în uşa apartamentului. Roger deschise şi înaintea lui apăru un tînăr care îl fixa cu o privire timidă şi insistentă. Străinul purta un costum negru învechit, care emana un miros puternic de insecticid.

– Mă scuzaţi dacă vă deranjez, dar aţi terminat?

– Poftim?...

Cei doi se priviră atît de lung şi intens în ochi, încît nici unul din ei nu mai avea pleoape. Prezenţa străinului îi deveni lui Roger tot mai incomodă, de parcă îi consuma treptat şi lent aerul, înlocuindu-l metodic cu insecticidul care-i ieşea din costum. În cele din urmă nu mai suportă şi, adunînd în piept oxigenul tot mai insuficient, începu să-i spună:

– Va trebui să vă rog... dar străinul îl întrerupse cu acelaşi calm:

– Îmi spuneţi măcar unde e ieşirea?

– Ieşirea?

– Ieşirea.

Roger îşi dădu seama că străinul plecase din faţa lui abia cînd îi auzi paşii coborînd pe scară. Înapoi în apartamentul închis îşi recăpătă vederea pe care o pierduse un moment din cauza lipsei de oxigen. Privi spre uşa de la bucătărie de parcă în lemnul ei o armată de termite scriau codul de legi care erau transmise pe rînd în corpul său, luînd acolo forma viitoarelor mişcări pe care încă nu ştia că le va face.

Roger deschise brusc uşa şi deja alerga după străinul care se afla mereu la cîteva etaje sub el. Din unghiul în care îl observa prin cochilia de fier a balustradei nu apăreau decît pălăria şi costumul lui. Sub pălărie nu i se vedea faţa şi părea că întregul corp i se ascunse undeva în costum sau dispăruse pur şi simplu, abandonîndu-şi numai conturul gol care purta mai departe pălăria, costumul şi pantofii lui. Toate piesele de îmbrăcăminte erau aşezate corect la locul lor şi îndeplineau în continuare forma şi mişcările corpului care nu mai era acolo.

Costumul fără corp continua să coboare scara calm şi calculat ca o umbră mecanică. După un timp Roger îl văzu îndepărtîndu-se tot mai mult de el, de parcă tandemul stabilit între cei doi se întrerupse. Fuga lui Roger încetinea şi din întregul ansamblu de haine ale străinului mai distingea acum cîteva nuanţe şi linii care se estompau în negru. Pe unul dintre paliere se opri, iar ceea ce mai rămase din străin continua să se scurgă mai departe pe treptele cochiliei de fier, ca o pată inepuizabilă de cerneală.

Roger nu ar fi ştiut să spună cîte etaje coborîse. Oprit pe unul dintre paliere, uită deja motivul pentru care se afla acolo şi văzu în dreapta lui uşa unui apartament pe care o deschise calm, deşi respiraţia lui încă încetinea pîna la ritmul obişnuit.

După toate aparenţele se afla chiar în apartamentul său, lucru care, de altfel, nu îl miră cîtuşi de puţin. Îşi aduse aminte de vierme, ceea ce îi relaxă imediat toţi muşchii. Pînă şi oasele lui erau mai moi, de parcă întinereau şi Roger simţi că e format numai din cartilaj, fapt care îi îngădui să se instaleze în poziţia cea mai comfortabilă din faţa uşii de la bucătărie. Dincolo de ea, continuă să privească şi să asculte viermele de parcă nu ar fi existat nicio tranziţie de la momentul în care se ridicase de acolo ultima dată şi momentul de acum, cînd se aşezase din nou.

Muzica viermelui începu să-i modeleze cartilajele corpului, care se comportau sub această magie sonoră ca şi cel mai maleabil material plastic supus degetelor invizibile ce îi pătrundeau permanet prin piele.

În acelaşi timp, pe scara blocului alerga un cîine negru. Trecea la intervale regulate prin faţa apartamentului unde se oprea o clipă ca să miroase clanţa. Deşi era acelaşi cîine, fugea întotdeauna în jos. Cînd îl simţea în faţa uşii, Roger îşi îndrepta privirea spre clanţă şi toate oasele lui se întăreau de parcă erau pătrunse de respiraţia cu miros de insecticid a animalului. Curînd îşi abătu atenţia de la vierme chiar şi în momentele în care cîinele nu se afla în faţa uşii. Aştepta încordat clipa în care se va opri acolo de tot.

Îşi îndrepta tot mai des privirea spre intrare. La răstimpuri egale auzea un ropot de bătăi, de parcă o pereche de pantofi bărbăteşti - dacă nu chiar două - erau aruncate cu o furie laşă în uşă, înainte ca posesorul acestor proiectile improvizate să fugă desculţ pe trepţi, făcîndu-se din nou neauzit.

Roger se mută în spatele uşii de la apartament, încercînd să surprindă intrusul. Deschidea, însă, de fiecare dată prea tîrziu şi cînd se afla pe palier, cu pumnii încleştaţi, constata că nu mai era nimeni acolo. Se prindea cu mîinile de balustradă şi îşi concentra privirea prin cochilia în spirală a scării. Dar nu reuşea să vadă prea departe. De la cîţiva metri în jos, chiar şi formele drepte de ciment şi fier începeau să se onduleze pierzîndu-şi consistenţa, amestecîndu-se în griul indistinct şi palpabil. Roger ieşea acum brusc din apartament, în reprize neregulate. Făcu asta de atît de multe ori, încît îşi formă un reflex şi cînd îşi dădea seama că e din nou pe palier, nu mai înţălegea de ce se află acolo.

După un timp intră de tot în apartament şi aducîndu-şi din nou aminte de vierme, se dedică în continuare contemplării lui. Dar viermele tăcu şi Roger mai ascultă ultimele ecouri care se retrăgeau cu un murmur prelung şi înfundat de sub pielea lui şi din perete.

Atunci a înţeles că ajunse la mărimea finală. Corpul lui împinse uşa pînă ce se închise de tot, părînd să nu mai fie îngăduit puterii fizice a nicicărui om de a o mai deschide vreodată. Roger se depărtă de lîngă gaura cheii şi mai putea vedea acum tencuiala peretelui tremurînd şi plesnind în unele locuri. Apoi nici respiraţia tremurătoare a viermelui nu se mai mişcă în perete.

În liniştea apartamentului nu mai pătrunseră nici bătăile repezi în uşă. Roger rămase nemişcat. Cînd bătăile se auziră din nou, le ascultă ca pe o comandă pe care o aşteptase calm o vreme foarte îndelungată. Primi cu întregul corp rezonanţa sunetelor scurte şi egale care se mişcau dezordonat dar fără grabă pe lemnul uşii. Se ridică şi deschise.

În prag apăru acelaşi străin care îmbătrînise pînă în jurul vîrstei de treizeci de ani. Corpul lui se micşorase în acest timp, lucru care putea fi observat numai datorită aceluiaşi costum pe care îl purta şi care acum îi rămase cu o măsură mai mare, avînd aspectul jalnic de a fi fost împrumutat sau - şi mai rău - furat de la un cadavru. Străinul avea trăsăturile feţii încremenite în asemenea fel, încît părea să-şi reţină o tuse care îl chinuia permanent.

–  Pot să îl văd? spuse.

– Da... răspunse Roger în timp ce se dădea la o parte din calea lui. Dar te avertizez că nu e al tău.

Îi aduse un scaun pe care îl aşeză lîngă uşa bucătăriei. Străinul, a cărui încheieturi pocneau acum la fiecare mişcare, se aşeză cu dificultate. El privi îndelung prin gaura cheii, ca printr-un microscop, spunînd de parcă nu trecuse decît cel mai scurt timp de la avertismentul gazdei:

– Nu e nici al tău. Şi pe deasupra, văd că e un vierme.

– Oricum...eu cred că dintre noi doi, tu eşti impostorul! ripostă Roger, deşi se adresa numai spinării străinului care rămînea încovoiată în faţa uşii.

– Asta-i bună, şopti străinul în gaura cheii şi rîse de parcă în corpul lui se mişcau numai corzile vocale. Pare să crească.

– A crescut. Dar dacă asculţi atent, mai poţi auzi încă lemnul mobilei pocnind.

– Ai intrat vreodată la el?

– Asta nu se poate...

– Hmm. Şi cu ce îl hrăneşti?

– Cu nimic. Se hrăneşte, cum ar veni, prin mijloace proprii...

– Admirabil... Dar ai menajeră?

Roger observă că străinul pronunţa răguşit cuvîntul „menajeră".

– Nu am.

– Nici soră?

Cuvîntul „soră" ieşi din gura străinului cu un răguşit de-a dreptul dezgustător.

– Nu. Nu am.

– Şi pe lîngă toate acestea, bănuiesc că nu îl cheamă Gregor, nu?

– Dimpotrivă, îl cheamă Roger G!

Roger pronunţă răspicat şi corect ultima literă, parcă apăsîndu-i punctul care se prelungea în tăcerea dintre cei doi. Pentru prima dată străinul rîse cu tot corpul şi se întoarse spre gazdă:

– Văd că ţi-ai luat toate precauţiile, îi spuse, încă zîmbindu-i îngăduitor, totuşi va trebui să semnezi pentru el.

Atunci străinul se ridică de pe scaun cu o agilitate care îl surprinse pe Roger şi scoase din buzunarul de la piept al vestei o carte cu pagini albe, pe a cărei copertă nu scria nimic. În cealaltă mînă ţinea deja un stilou şi în următorul moment amîndouă obiectele au fost întinse lui Roger de parcă rămaseră aşezate pe o masă invizibilă din faţa lui.

– Semnează aici, spuse străinul şi stiloul apăru în mîna lui Roger care se mişcă pe copertă cu un fel de precizie prestabilită, de parcă executa un tipar.

–  ...şi titlul aici.

După ce termină de scris, cartea şi stiloul ajunseră la locul lor în vesta străinului care mai spuse înainte să plece:

– Instalatorul e deja pe drum.

Roger zîmbi involutar şi strînse mîna străinului care avea temperatura pereţilor din jurul lor. O vreme numai rîsul lui umplu casa scării, care fu întrerupt de zgomotul metalic de la ieşirea din bloc.

Roger închise apartamentul şi îşi sprijini fruntea de uşă. Auzi paşi pe scară care urcau ca şi cum erau îndreptaţi spre capul lui. După ce paşii s-au oprit în spatele uşii, sunetul lor a mai urcat cîteva trepte. Atunci Roger auzi soneria care fusese instalată în acelaşi moment. Cînd a deschis, în prag apăru dantura instalatorului. Părea o claviatură de pian prin care se strecurau încă ultimele note ale soneriei.

 Înainte ca Roger să mai poată spune ceva, instalatorul intră în apartament şi scoase uşa bucătăriei din balamale folosindu-se de o pîrghie de fier pe care o ţinea în buzunarul din spate al şalopetei. În următorul moment scose un ciocan din alt buzunar cu care lovi scurt de cîteva ori, în cîteva locuri diferite, peretele din jurul uşii. După fiecare lovitură îşi apropia urechea ca să asculte persistenţa sunetului care se mişca în perete. Cînd termină se dădu doi paşi înapoi şi privi crăpăturile care se formau în zid, unindu-se ca într-o pînză de păianjen în punctele care au fost atinse de ciocan. Peretele se nărui ca o perdea de cretă a cărui nori albi au mai rămas în aer dezvăluind apoi pentru o clipă viermele care avea forma cubică a încăperii în care crescuse.

– Se pare că aveţi un exemplar frumos, cîntă instalatorul cu vocea lui metalică. Dar Roger nu mai avu timp să-i mulţumească, fiindcă viermele era deja cărat pe scară de doi asistenţi care apăruseră la momentul potrivit. Viermele ajunse în faţa blocului, prin succesiunea de pereţi care au fost spulberaţi de instalator în aceiaşi manieră elegantă şi precisă. O macara care aştepta la stradă urcă viermele într-o basculantă care îl transportă mai departe.

Roger mai reuşi să ajungă la fereastră de unde lansă un şir lung de înjurături în limba ebraică pe care brusc observă că o vorbeşte fluent. Dar să îl iertăm pentru că e încă tînăr şi mai are multe de învăţat.

Viermele se află acum la Grădina Zoologică din Praga. Puteţi merge şi voi să-l vedeţi.